viața în corzi. de chitară.

un dialog cu ERLEND KRAUSER

la o cafea non-formală cu un artist unic care și-a făcut propriul drum, din boxa Marshall a lui Nicu Covaci la Royal Albert Hall din Londra.

de Liviu Balint

Domnule Erlend Krauser, v-ați început cariera cîntînd în două dintre trupele de legendă ale rock-ului românesc: Pro Musica și Phoenix. Și n-aveați nici 18 ani. Mai lipsea Sfinx și treaba era completă!

E.K.: Eram la 15-16 ani și am fost cu Ilie (Stepan – n.r.) la București. Eram la vioară acolo. Aldea a venit la noi acolo unde ne încălzeam, la Sala Palatului, și i-am dat vioara mea să o acordeze. El era un om foarte respectat, deja, pe atunci, și era mult mai în vîrstă decît mine, cel puțin cu 10 ani. Și după aia i-am văzut pe Sfinx în Timișoara, în sala de sport, nu mai știu cum se cheamă, cred că ”Polivalentă”. I-am văzut în concert și au cîntat așa, nu știu, cînd i-am văzut la București odată a fost mult mai atmosferic. Acolo au cîntat niște Chuck Berry, ori niște chestii din astea mai... Și, cum să zic, nu că nu m-a interesat, dar pentru mine Phoenix a însemnat totul cînd eram puști. Adică eu stăteam în fața scenei, cred că nici nu eram încă în Pro Musica, dacă-mi amintesc bine. Stăteam la clubul CFR și ăștia cîntau un fel de combinație, cu piese de la Doors, sau Birds, toate piesele pe care Nicu le-a iubit, plus Phoenix. Pe vremea aia, ”Cei ce ne-au dat nume” era cred că deja scos. Și eu mă uitam așa la ei, erau niște sfinți pentru mine. Toți. Deci prima variantă, cu Baniciu, cu Costin Petrescu încă la tobe. Erau un munte de netrecut pentru mine, că eu eram mic, adică voiam să fiu și eu acolo, la nivelul ăla, dar cred că eram foarte departe. Și Nicu mi-a dat după aia prima oră de chitară. Nu știu dacă știi chestia asta.

Nu știu, dar asta era una dintre întrebări. Cum ați trecut de la vioară la chitară?

early Krauser

E.K.: ”Facultatea de artă” avea și pictură și muzică. Și el era la pictură și profesoara mea de vioară, Adriana Krizsanics, care a murit anul trecut, era prietenă cu el. Dădea ore de vioară la ”Ion Vidu”. Și au făcut ei un deal. Eu, la 15 ani, deja eram prăpădit de bătăile lui taică meu și nu m-a mai interesat vioara deloc. Dar Covaci a vrut să cînt la vioară. Că el voia să cînt unison cu el. De exemplu ”Negru Vodă” noi o cîntam live unison, ce cînta el cîntam și eu cu vioara. Era pe vremea aia, nu știu dacă știi, prima trupă înainte de a merge Jerry Goodman la la Mahavishnu, The Flock se chema. A fost o trupă cu Jerry Goodman la vioară și asta l-a înnebunit pe Covaci. Și atunci a vrut să cînt la vioară mai mult, dar el s-a ocupat și de sound-ul meu. El mi-a pus prima doză de pick-up pe vioară și am încercat pe Marshall să cînt cu doză și toate astea. Și eu tot timpul mă uitam la el cînd eram la el acasă. Avea o locuință din asta foarte mică, cu mătușa sa, undeva prin centru. Era o singură cameră, mătușa probabil a dormit în bucătărie, pentru că nu era decît intrarea, bucătăria și camera aia plină de Marshall-uri. Și eu tot timpul acolo voiam să stau și i-am zis ”Îmi dai voie să cînt pe chitara ta?” Și am cîntat acolo turbat de tare, nici nu poți să-ți dai seama ce... Mi-a dat voie să cînt pe Stratocasterul lui și eu înnebuneam, egal ce note aberante cîntam, că nu eram încă la un nivel de cîntat, știi? Dar aveam tehnica în mîna stîngă de vioară și aia ajunge și pentru chitară.

Deci v-a influențat vioara la tehnică.

E.K.: Da, sigur. Păi dacă asculți chitara mea, sună ca o vioară la multe piese. Dar mult mai tîrziu am reușit să cînt la nivelul ăsta. Ăsta e un nivel, cum să zic, pe care cei mai mulți nici nu pot să-l înțeleagă, cînd încerci să sune o chitară ca o vioară, chitara e alt instrument. Dar pe vremea aia nu mă interesa să sune ca vioara. Ci să sune tare și ca Hendrix. Eu eram fan Hendrix , fan Covaci.

Erlend Krauser și Stratocasterul lui Nicu Covaci

Și mătușa asta mă ura pentru chestia asta, că dădeam totul la 10. Nu știam decît sound-ul ăla, Marshall-ul fără gain, fără nimic, toate reglajele erau la 10. Și lui Covaci îi plăcea chestia asta. El era matur deja, adică eu aveam 15 ani, el avea 26 în momentul acela, cu 11 ani mai bătrîn.

Și îi plăcea, a văzut că vreau ceva, vreau să ajung la un anumit ton și la o anumită chestie. Și m-a tot lăsat. Probabil că l-am enervat și pe el, că eram diliu la 15-16 ani, mă tot duceam după școală la el și îi ziceam ”Îmi dai voie să cînt?”. Și mai era și cîte o femeie acolo, îți dai seama. Îi deranjam pe toți. Mătușa deja cînd vedea că intru în camera aia deja se căra de-acasă. Și Covaci încerca, mi-a și zis ”Nu se potrivește asta, vino mîine…” În orice caz, îi datorez foarte mult.

După aia i-am zis ”Nu-mi dai niște ore? Să-mi arăți cum se cîntă cu pană, fără pană, cu degetele.” Și mi-a arătat. Țin minte că prima piesă pe care mi-a dat-o să o învăț, deci lecție pentru acasă, să o învăț și să vin din nou, a fost ”We Shall Overcome”. Care, pentru mine, a fost foarte greu de cîntat cu mîna dreaptă, că aia e ciupită, pe swing, și nu eram pe faza aia. A trebuit să frec chitara aia pînă mă dureau mîinile, pentru că nu știam ce e aia swing. Pentru că la clasic ești așa, foarte rigid, știi? Toate alea sunt complet altă chestie. Dar am luat-o în serios și m-am dus înapoi și i-am cîntat-o. Și a zis ”Bine, așa trebuie să sune.” Și, după aia ne-am împrietenit și mi-a propus să intru în Phoenix ca violonist și eu am zis ”da, dar vreau să cînt și la chitară. Nu numai la vioară.” Și-a zis, bine, o să cînt și la chitară.

Erlend Krauser cu Nicu Covaci

Anul trecut ați scos ”Treasures”, nu?

E.K.: Da, la sfîrșitul lui 2023, în Austria.

Aveți o piesă acolo, ”Phoenix Rising”, dedicată lui Nicu Covaci. A ascultat-o?

E.K.: Nu știu. I-am trimis-o lui Mara, cînd era deja în spital. Dar se tot muta. Deci, eu de la Mara Marcu am avut toate informațiile înainte de a mă duce să-mi iau rămas bun. Am fost acolo. Nu știu dacă știi. L-am prins încă treaz, lucid. Am fost în iulie, numai ca să-mi iau rămas bun. La început mi-am făcut speranțe mari și m-am rugat pentru el aici, acasă. Din cîteva în cîteva zile îmi dădea Mara un update. Și la un moment dat a zis ”Trebuie să vii că s-au nasolit niște chestii și acum e pe intensiv și nu se știe. E pe muchie de cuțit.” Și după aia am mai primit niște informații de la Manny Neumann care a fost acolo și m-a sunat și mi-a zis că nu o mai duce decît cîteva zile, dacă vrei să-l mai vezi mai apari pe aici. Și m-am urcat imediat în mașină m-am dus pe la Ilie, apoi am fost la Mimo (Obradov n.r.) și m-a dus atunci Mara la Spitalul Județean. Totuși, i-am mai ținut mîna, ne-am uitat ochi în ochi. Mai multe nu poți să faci. Am fost trei zile la rînd, dar puterea îi tot scădea.

De cît timp nu vă văzuserăți?

E.K.: De mult. Am fost o dată la el în Spania, dar am tot vorbit la telefon. Noi am avut legături multe și între timp. La un moment dat m-a sunat și m-a întrebat dacă nu pot să-i produc un album cu trupa lui nouă. Și i-am spus că sigur, cu drag, dar am o condiție: să fie toată trupa în studio, nu unul după altul, că așa nu merge. Și mi-a spus că da, sînt la ceva castel și sînt toți. Și i-am spus ”Spune-mi unde sînteți și vin, facem, îți produc un disc.” Și după aia am tot vorbit și de fapt nu erau toți într-un loc și i-am zis ”Nicule, tu mi-ai zis altfel.” Eu mă bucurasem să încerc să-i fac un sound ca lumea, să sune trupa aia ca o trupă. Și mi-a zis că uite, unul stă la Iași, altul stă nu știu unde și nu se poate, nu sînt bani și nu știu ce. I-am spus ”Dar tu ești un megastar în România, de ce nu mergem la Electrecord, că au un studio extraordinar.” A zis că nu se mai poate, că nu mai are acces, că s-a certat, din astea. I-am zis că așa nu vin în România, că nu știu exact ce o să iasă. Piesele nu erau rele, mi le-a trimis pe toate, le am și acum. Eu am vrut să-i fac un disc de calitatea lui ”Cantafabule” și peste. În 2016 sau 2018, nu mai țin minte exact, am fost la festivalul de blues al lui, la Gărâna, și am avut mult timp să vorbesc cu el, am vorbit nopți în șir. Și eu sînt foarte sincer, n-am timp de pierdut, i-am spus ”Nicule, dacă tu te bazezi pe oamenii ăștia tineri, cum e trupa asta care e Phoenix-ul de azi, tu n-o să reușești să te exprimi prin ei cum cum ar trebui cu vîrsta ta, cu ce ai creat, cu experiența ta de viață. Chiar dacă nu mai poți cînta la chitară cum ai cîntat, tu ești spiritul Phoenix, nu ei. Ei învață de la tine, dar tu trebuie să le spui cum să cînte și ce să cînte.” Și asta Nicu n-a reușit, să aducă spiritul Phoenix în ei.

El credea altfel, că ei sunt cei care vor duce Phoenixul mai departe, cred, și voia să-i pregătească pentru asta.

E.K.: Unde e asta, ”mai departe”? Asta l-am întrebat și eu. Numai un exemplu: ”Nunta” e o piesă minunată așa cum e pe ”Cei ce ne-au dat nume”, dar n-o mai cîntă nimeni așa. Au făcut simfonii din toate piesele alea și nu poți dintr-o piesă simplă care are un mesaj foarte simplu să faci o simfonie, că nu se potrivește. Piesa se schimbă în sens negativ, esența iese din prim plan și în prim plan apar floricelele alea, iar esența se duce tot mai în spate. Și asta poți să o pui pe tot traseul ăla. Singura piesă care a rămas cu esența e dintr-un concert în care încep ei cu ”Cocoșii negri”. Aia e arhaică, n-au avut curaj să o înflorească. Dar în rest toate sînt schimbate, făcute simfonic și cum să zic, eu n-am nimic împotrivă să schimbi piesele, dar nu dacă vezi că dispare esența. Fiecare piesă are un adevăr și o esență, trebuie să ai foarte mare grijă. O schimbare poate să fie și pozitivă, dacă reușești să faci chestia asta ești un artist foarte mare, dar în cele mai multe cazuri nu se poate. Și asta a fost intenția mea, am crezut că sunt atît de capabil încît să-i aduc pe ăștia noi împreună cu el iarăși la esența aia Phoenix. Am crezut că dacă eu din afară încerc să-i produc pe ei pot să le bag spiritul ăsta înapoi, dar uite că n-a fost să fie.

Cum a răspuns Nicu Covaci atunci cînd i-ați spus că nu e ok, ce reacție a avut?

E.K.: Nicu a rîs de mine, l-am amuzat. El era deja cu fraza aia, că la box cine rămîne în picioare a cîștigat, asta mi-a zis. Și i-am zis ”Nicule, materia este atît de neimportantă, cine cade la box sau cine rămîne în picioare, pentru că sufletul mare poate să fie și ăla care-i la podea. Și sufletul se duce mai departe, nu corpul.” Mi-a povestit mult ce răutăți i s-au făcut și eu tot timpul am zis ”Nicule, dar astea sînt toate în afară, sunt lucruri pe care toți le pățim, dar nu te aprinzi de la ele, nu le da importanță.” Și el tot timpul credea că eu sînt putin așa, plecat pe Dunăre, cu ezoterice. Dar eu așa sînt eu, am altă experiență de viață. Deci studiatul la chitară zilnic, încercarea să mai pun încă o picătură de esență într-o piesă, astea le fac pentru mine în primul rînd, că știu că poate revin într-o altă viață, sufletul meu ăsta care pleacă, și acolo s-au adunat niște chestii și alea rămîn. Tot ce rămîne este ceea ce poți tu să creezi în sufletul tău și să combini cu iubirea. Suntem în a cincea decadă a lumii și ceea ce noi trebuie să aducem este iubirea. Deci eu așa percep viața, la vîrsta de 66 de ani. Nu mai investesc în materie și să mă îmbogățesc, ce să fac cu banii? Trebuie să dau ce pot la oameni: iubire, muzică, lucrul în care am investit să-l pot face cît pot eu de bine. Iar Nicu era atît de dur, ca un diamant, ca un munte era. Și omul trebuie să fie la capătul vieții opusul acestei stări. Deci să fie transparent, cînd te duci să fii ușor. De obicei, dacă ai obstacole și vezi că nu le poți trece au legătură cu tine.

La 19 ani, cînd ați plecat de aici, aveați aceleași principii?

E.K.: A fost întotdeauna la fel la mine, dar n-am fost conștient de anumite chestii la tinerețe și n-am avut nici timp să mă ocup, că eu la 19 ani am intrat în boxa aia și cînd am ieșit din ea în Germania a fost foarte greu de continuat drumul. Să știi că noi, Phoenix, în România o duceam mai bine decît aici. Aici, la început au fost numai chefuri și după ce s-au terminat banii ăia de chef, după patru luni, a fost jale. Să n-ai ce să mănînci, să ți se taie tot și să stai ca un urs la hibernare.

Mai ales știind că ești artist, că ai un cuvînt de spus, cred că e și mai frustrant să treci prin așa ceva.

E.K.: Da, și cum să zic, e și prietenia între oameni. Deci într-o trupă ești ca într-o familie. Nu îi lași baltă. Se adună idei. Să vezi dacă există vreo șansă. Și asta cred că toți au avut în cap. Eu am fost cel mai tînăr dintre ei, ei erau cu 10-11 ani mai în vîrstă decît mine. Și m-am dus la lucru atunci, am încercat să cîștig niște bani, am dat ore, m-am dus cu trenul la Osnabrück să dau ore, am adus din cînd în cînd ceva potol acasă.

Am înțeles că v-a dus Nicu Covaci și la cules de sfeclă.

E.K.: Da, dar aia a fost o chestie de o zi, două, că n-ai ce să faci cu sfecla aia. Dacă n-ai curent, ce faci cu sfecla? O mînci crudă? Nu puteam nici s-o prăjim. Era jale, ce să zic?

Ați avut vreun regret că ați plecat?

E.K.: Bineînțeles, la început eu am vrut să mă întorc. Am avut gînduri din astea. Deci eu, la 19 ani, cum să zic?, eram cam singuratic acolo, și între ei, dar regretul a fost numai la mine-n cap, că știam că dacă vin înapoi mă bagă la pușcărie sau la Canal.

Unde-a fost Dixie, fratele dvs, că pe el l-au prins cînd a încercat să fugă.

E.K.: Da, da. Și mai tîrziu, cînd mi-am dat seama de dezrădăcinare, de chestii din astea, mai dure în viață, cînd nu mai găsești niciunde un fel de simț că ești acasă, asta m-a urmărit toată viața, dar mi-am dat seama mult mai tîrziu. Asta vine pe la 40 plus. Îți dai seama la un moment dat că ceva îți lipsește, că ai niște răni, că ai niște lipsuri din astea esențiale în viață. Nu te simți normal și îngrijit, înconjurat de niște puteri din astea liniștitoare. Eu tot timpul am fost cumva ca pe un teren periculos, un teren minat, ca o viață la graniță între țări comuniste. Din care să nu plece nimeni, că dacă ai ghinion te împușcă și gata. Cam așa am trăit foarte mult timp. Dar, pe de altă parte, prioritatea mea este libertatea. Și libertatea nu în sens material. Ci în sens spiritual. Adică eu fără libertate nu pot trăi, pur și simplu m-aș împușca. Aș sări de pe un pod.

Cred că de asta nici n-ați ezitat cînd a spus Nicu Covaci să plecați.

E.K.: Da, și am plecat și din Germania din cauza asta, pentru că libertatea s-a îngustat și uite că acum îmi dă dreptate intuiția, pentru că în Germania zilnic se prăbușește tot ce s-a construit în ultimii 45 de ani de cînd am fost acolo, deci din 77 pînă acum. Eu sunt un om foarte ciudat în sensul ăsta, am simțurile astea pentru că m-am cărat în boxa aia din țară și era să mă sufoc. Deci am niște simțuri foarte intuitive, foarte tari, și mă las ghidat de ele. Mintea mi-o cam parchez cînd nu mi-o trebuie la chestii din astea, la decizii foarte importante. Mintea tot timpul vrea să supraviețuiești, să mergi pe siguranță, să ai certitudini. Viața nu are nicio siguranță. Dacă sîntem sinceri cu noi, nimeni nu știe ce se va întîmpla în următorul moment. Nimeni nu poate să-ți spună. Ai drumul tău, care este, poate, predecis, poate ai un coridor de libertate să decizi, asta nu pot să spun. Dar în general eu mă las dus cu vîntul. Eu îs ca o frunză. Dacă simt că direcția e bună, mă las dus de vînt. Dacă simt că nu e bună, mă retrag și las vîntul să treacă. Asta am făcut toată viața. M-am ghidat după simțuri.

Erlend Krauser cu James Last

Așa ați ajuns și să cîntați cu James Last?

E.K.: Aveam o trupă foarte faină în anul ăla, în ‘92, ”Erlend Krauser Band”, cu niște muzicieni foarte buni din scena de studio din Hamburg. Iar James Last a auzit de mine și a trimis pe cineva la un concert pe care l-am avut în Hamburg. El imprima în studio pe același teren pe care era și studioul meu. Eu aveam un studio mic, în față, și era unul mare în spate. Iar acolo era el, cu tot anturajul lui. În seara aia mi-am dus sculele la studio și era unul, acolo, care stătea așa, ca la autostop, și mi-a zis ”Taică-meu vrea să te cunoască.” Și zic ”Cine-i taică-tău?” ”James Last”. Și eu pe vremea nu știam cît îi de barosan ăsta, habar n-aveam. Și atunci am zis bine, vin în zece minute, îmi duc sculele sus. Și l-am întîlnit pe coridorul studioului și mi-a spus ”Vrei să cînți pentru noi?” Și el era singur, știi? Și eu am zis ”Cine e ‘noi’?” S-a uitat cam ciudat la mine. I-am spus ”Eu nu cînt pentru oricine, dar dacă faci muzică în regulă, cînt pentru tine. Pune-mi ceva piese.” Iar omul a crezut că sînt total dus, că-s un arogant din ăsta. S-a uitat la mine puțin, așa, de sus pînă jos, că asta nu i-o spus-o nimeni în viața lui. Și atunci mi-a pus niște piese și i-am zis ”hai că-mi iau o chitară și-ți cînt ceva pe ele.” Era un disc spaniol, care nici nu-i specialitatea mea, flamenco. Și, uite, am nimerit exact pe cui cu ciocanul, pentru că i-a trebuit unul care povestește ceva pe instrument, că aranjamentele lui erau fixe și erau deja cîntate, cu trompete, cu viori… Și eu pur și simplu am improvizat pe toată piesa cu chitara. Am spus niște povești. Erau piese cunoscute. Guantanamera, Viva España, din astea clasice. Și le-am cîntat dintr-una. Și-a zis ”tu cînți atît de liber, așa ceva n-am mai auzit. Libertatea asta de exprimare, spui încontinuu povești pe instrumentul tău. Hai să cînți tot albumul.” Și atunci i-am mai propus eu niște chestii mai moderne, că erau puțin în urmă, și-am modernizat și puțin playback-urile cu niște chitări din astea mai electrice. Și a fost încîntat, a zis, ”Păi trebuie să vii cu noi în turneu”. Iar eu, în ‘92, aveam un business tare de tot, știi? Adică nu numai trupa aia faină. Am avut și foarte bune joburi de muzică de film. Și aveam o lucrare pe care n-am putut să o termin. I-am zis, ”Pot să vin, dar trebuie să iei sculele cu tine, eu nu pot să vin de la început.” Cred că ei au cîntat vreo două, trei concerte și după aia am intrat în turneul ăla. Iar la un moment dat, trupa aia din ‘92, pe care am avut-o eu, trupa mea, toți au fost în trupa lui. Deci și tobarul, și basistul de pe vremea aia, și unul dintre clăpari și percuționistul. Și astea s-au întîmplat după 8 ani. În 2000, cînd ne-am dus în China, în turneu, atunci au schimbat trupa. Și m-au rugat pe mine să-i aduc oameni. Și i-am adus exact trupa aia pe care o avusesem cu 8 ani înainte.

Dar de ce a trebuit să întrerupeți cu trupa dvs? Turneele astea nu erau non-stop.

E.K.: Cu trupa mea? Au plecat ei. A fost o trupă pe bază de respect. Adică nu au fost bani. Nu s-a cîștigat un ban. Am cîntat fain, dar toți banii s-au dus pe trenuri, pe hoteluri. Eu am plătit toată trupa. Cînd mergeam în afara Hamburgului, le plăteam hotel, potol și tren. Mai mult n-a ieșit. Și la un moment dat au avut niște oferte. Basistul a cîntat cu Umberto Tozzi, de exemplu, a avut o ofertă de turneu. Tobarul a creat trupa Selig, care a fost o trupă de grunge foarte cunoscută în Germania. Și percuționistul cred că tot ca basistul, s-a dus la Tozzi. Deci au plecat. Mi-au zis, ”nu putem să cîntăm tot timpul pe gratis pentru tine, ne place muzica, ne place de tine, dar trebuie să trăim și noi.” Și ei au știut că eu nu trăiesc din asta. Eu trăiam din muzica de film pe care am creat-o, că acolo au fost banii. Și am încercat să-i bag și pe ei acolo, cînd am avut un anumit statut, să-i iau și pe ei să cînte ceva. Dar asta a fost o dată la jumate de an. Nu s-a putut ține trupa aia. Și nu se poate nici acum. Adică dacă ești unul din ăsta ca mine, care face totul singur, pe CD-uri, trebuie să ai bani enorm de mulți ca să-ți ții o trupă. Ăsta e un lux în zilele astea. Eu m-am obișnuit acum, și din motivul ăsta, dar și din motivul că nu mai am chef să dau ore la muzicanți. Cei 5 pe care i-am avut în trupa mea au învățat foarte mult de la mine. Cum te adaptezi la un stil de muzică, cum trebuie să interpretezi ceva ca să nu fii tu separat, să cînți în altă lume, știi? E o muncă pe care am făcut-o de cîteva ori și la un moment dat nu mai ai energie pentru asta. De exemplu, tobarul, cînd venea din anturajul lui Selig, pînă a bătut așa cum trebuie pe piesele mele au fost niște discuții de nu poți să-ți imaginezi. Și la un moment dat nu mai ai energie. Iar la posibilitățile astea care sunt acum tehnice... Eu am piese cu Steve Ferrone la tobe, dar n-a fost la mine în studio. Sunt piese pe care le schimbi, le tai cum vrei tu, dar feeling-ul e al lui. La altă piesă, de exemplu, pe ultimul album, îl am pe Pete Erskine, care iarăși e un foarte mare tobar de jazz. Și ăștia toți bat anumite stiluri și tu poți să plătești pentru asta. Toată chestia e foarte complicată, dar există posibilitatea asta și la un moment dat nu mai ai chef să lucrezi cu omul în persoană dacă nu știi exact că e omul potrivit. Dacă ai de ales, dacă ai un buget cum a avut Steely Dan pe ”Gaucho”, acolo la fiecare piesă sunt 8-10 muzicanți. Dar, pentru mine, dacă aș fi lucrat în stilul ăla, să-mi iau pentru fiecare piesă, aș fi făcut poate un singur disc, după ce mi-am scos banii pe care i-am lucrat.

Lipsa unui contact cu omul cu care lucrezi nu afectează produsul final? Că de obicei se creează legături între oameni.

E.K.: Pentru mine, exprimarea personală trebuie să fie cum iese toată mustăria aia. Dacă m-am exprimat exact cum vreau, pentru mine a dispărut chestia asta, că trebuie să fie cîntată de oameni, de persoane. Principalul este să iasă ce-am vrut eu să exprim. Dacă reușește chestia asta și sunt eu mulțumit, eu sunt criticul meu cel mai mare. Eu mi-ascult discurile, ori le iubesc, ori nu le scot, pur și simplu. Pot să-ți dau un exemplu? Am făcut un disc după al doilea LP, după ”Erlend Krauser”, care e un disc foarte bun. După aia am avut un fel de criză, nu știam în ce direcție merg, și am făcut un disc pe care nu l-am scos, pur și simplu. Studio mare, 12 piese una și una. Dar cînd a fost gata, am zis că ăsta nu sunt eu. Înțelegi? Discul ăla n-a ieșit, pentru că nu mă reprezintă. N-a sunat a mine. După aia a ieșit al treilea, ”Talkin Guitar”, pe care am făcut o muzică cu totul alța, m-am dus pe alte terenuri. Deci expresia mea este exact, cum să zic, rezonanța personală în afară. Dacă nu rezonează o piesă sau un album cu mine sută la sută, nu îl dau la oameni.

Și nu depinde și de oameni? Dacă perceptorului, celui la care ajunge muzica, îi place?

E.K.: Bineînțeles că vreau să placă la lume și îmi dau foarte mare silință, vreau să o exprim foarte clar. Îmi dau silința ca expresia mea să fie la nivelul muzicii mele, dar să fie și cumva receptibilă de un om normal. Și cred că îmi reușește foarte bine chestia asta. Pentru că oamenii mă apreciază și ca chitarist și ca compozitor. Deci, cum să zic, aș putea să cînt mult mai virtuos și să mă las cumva dus, dacă aș fi un egoist, dar nu sunt. Eu încerc combinația asta și asta e foarte greu, să să dai la lume ceva digerabil, dar să fie totuși la nivelul tău. Asta a fost cum să zic, străduința pe care am avut-o în ultimii, să zicem, 20, 25 de ani. Numai de asta m-am ocupat. Să nu fac un disc pe care numai eu să-l iubesc și toată lumea să zică ”da, cîntă pentru el, de fapt”. Asta e o chestie pentru care trebuie să te bagi în compoziție, e nevoie de un studiu permanent: cum pot să o fac să fie pentru ambele lumi, atît pentru lumea de muzicanți, dintre cei cu pretenții că așa trebuie cîntat, cît și pentru public. Publicul nu știe cîte mii de ore trebuie să frec chitara aia ca să pot să cînt cum cînt. Publicul nici nu e interesat de chestia asta, ei sunt interesați să le dea muzica ceva lor. Și asta e o chestie care e foarte greu de făcut, să te ocupi și de oamenii pentru care faci muzica asta. E o chestie la limită. Nu am pretenția, dacă fac un album nou cu 12 piese, să înțeleagă lumea toate piesele. Asta nu poți. Dar deja la 3-4-5 piese sunt foarte bucuros dacă unul îmi spune, ”mă, albumul ăsta cumva mă atinge pe undeva.” Așa încerc să le fac.

Este talentul pe care îl ai o datorie și o responsabilitate pentru lumea în care trăiești?

E.K.: Exact. Așa gîndesc. Eu am primit numai oferte, de la Dumnezeu, de la viață, cum vrei tu să spui. Și de obicei am spus da, dar am spus și nu. Și de asta n-am avut o viață ușoară, de exemplu cu familia, dar a venit și acolo un moment în care viața m-a condus înspre drumul bun. Pentru că simțeam că nu mă mai puteam dezvolta ca muzician și am plecat. Și asta continuă. Și plecarea din Germania, nu vreau să-ți spun ce greu a fost, că mi-am lăsat 45 de ani, mi-am lăsat tot, toți prietenii care i-am avut, tot anturajul, studioul, deci tot trecutul meu cît am stat în Hamburg și, uite, totuși, pot să-ți spun că a meritat. Pentru că acum mă simt liber din nou. Eu trăiesc libertatea sufletului.

Chiar există expresia asta la noi, ”să te simți ca acasă”. Ce înseamnă ”acasă” pentru Erlend Krauser?

E.K.: Cred că singurul simț de acasă îl am în studio, știi? Deci, într-un fel asta e casa mea. Și asta cred că e singura, din păcate. Altceva eu n-am avut. Nici cînd eram foarte mic, părinți despărțiți, tata venea numai să ne bată, era și el violonist, teroare și pentru Dixie, mama era educatoare, cu 40 de copii în grupă, venea frîntă, crescuți de bunici… Am trăit o copilărie groaznică. Și după aia se continuă. Toată faza asta personală, să găsești o familie care te înțelege, n-am avut în viața mea. Dar aici mă pricep.

Da, toate relațiile sunt ok aici, cu chitările, cu muzica, e o relație rotundă.

E.K.: Și le îngrijesc, nu numai stau aici, le îngrijesc, le iubesc. Cînt prima oară temele pe cel puțin cinci chitări, să văd care-i sunetul cel mai bun pentru expresia aia, trebuie să le pui corzi noi, că stau aici în praf. Dar știu culorile, știu exact cum să pictez cu ele. E un film întreg care se întîmplă în camera asta. Aici pot să zic că sunt acasă. Și încă o chestie care am descoperit-o la un concert în Timișoara. Am avut un concert la un club Reflektor acum cîțiva ani. Și a fost un concert foarte, cum să zic, simplu de cîntat. Adică am avut o putere din afară, pe care aici nu o am, de exemplu. Aici în Austria eu cînt pentru 14 oameni, pentru 30 de oameni, depinde cît noroc am. Și trebuie să aduc de două ori mai multe putere decît în Timișoara. Acolo am avut un concert foarte bun și după aia am băut o bere cu niște oameni pe care nici nu-i cunoscusem înainte! Deci cred că omul are niște rădăcini pe undeva și eu, venind din Timișoara, poate că acolo e cea mai mare putere care vine înapoi, știi? Un fel de baterie care se încarcă mai repede. Au fost vreo 100 de oameni și am cîntat parcă, nu știu, parcă zburam.

Și atunci cum v-ați simțit la Royal Albert Hall din Londra? Cum e să cînți acolo?

E.K.: Prima oară, cînd am intrat acolo, în ‘92, a fost la soundcheck. Și cobori și vezi vezi pe perete toți eroii tăi; Jimi Hendrix, Clapton… E intrarea artiștilor pe acolo, nu cea principală. Și e sub înălțimea mea, a trebuit să mă aplec.

O plecăciune pentru cei care au cîntat acolo.

E.K.: Da. Și după aceea te obișnuiești. Am cîntat acolo cel puțin 20, poate 30 de concerte. Cred că James Last a bătut recordul la Royal Albert Hall, nu a cîntat, cred, nimeni atît de des ca el. Ce să-ți spun? E o chestie, e un privilegiu. Și ai emoții mari, mai ales că am avut din primul turneu întotdeauna un solo al meu. E o scenă vestită și da, e o datorie să dai totul acolo. Deși eu în orice sală încerc să dau totul așa, de felul meu.

O curiozitate personală. Ați plecat în 1977, ați locuit în Hamburg, Dan Andrei Aldea a plecat în 1981 și a locuit în Munchen. N-ați încercat o colaborare, sau un dialog?

E.K.: Eu nici nu știam nimic de el, nu știam că a părăsit țara. La un moment dat a venit Reininger, în faza aia de declin de la Phoenix. A apărut cu un synthesizer nou și a vrut să cînte cu cineva dintre noi. Și Țăndărică și restul n-au prea fost interesați. Și am cîntat cu el, vreo trei ore, chestii faine, mie mi-au plăcut foarte mult. Și am mai vorbit cu el, că nu ne cunoșteam. Noi n-am cîntat niciodată împreună în Phoenix. Eu am intrat în Phoenix cînd am început primele concerte cu dubașii din Brănești, iar el nu mai era. În orice caz, el mi-a spus, cred, că Aldea e în Munchen și că e un muzicant de studio, mai produce. Și am mai avut o întîlnire, foarte stranie, cu Reininger. Eram într-un hotel, cred că chiar la Munchen. Scosesem al doilea LP. Și a venit el să mă viziteze, la hotel. Eu eram foarte în extaz, albumul meu ieșise, totuși, la RCA, o casă mare de discuri. Și Reininger părea plictisit, decepționat, puțin cinic. Eu eram foarte mulțumit și bucuros că a ieșit ceva în viața mea care avea o însemnătate și el spunea tot timpul că astea nu contează, că totul e degeaba. A fost o întîlnire ciudată. Și atunci cred că mi-a zis că și Aldea numai în studio stă și face tot felul de chestii. Mi-a părut rău de el, țin minte. Mi-a părut rău tare. Eu, cînd l-am văzut ultima oară cu Phoenix au cîntat la Termal. A fost prima apariție cu Țăndărică. Și după aia i-am mai văzut o dată la Polivalentă și a fost extraordinar. Și acolo a cîntat Reininger. Și așa cum l-am perceput eu din sală mi-am zis ”Ăsta e un rocker.” Pe vremea aia era o senzație, cu ”Pasărea Rock”, synthesizerul ăla care mergea în sus și în jos ca o sirenă de poliție. Și stăteam acolo și eram încîntat. Iar acum, la ultima întîlnire… Oamenii care înseamnă mult pentru mine, cum a fost și Nicu, eu încerc să-i înțeleg. Încerc să înțeleg omul, cum s-a dezvoltat, nu încerc să dau experiența mea de viață altuia, știu că e numai a mea. Și sînt oameni cu care nu trebuie să vorbești mult, sînt undele, deja unda e fixă, nu trebuie să te explici. Iar Nicu m-a respectat foarte mult, nu mi-a spus mie, dar a spus-o altora și cred că a fost poate și mîndru la un moment dat unde am ajuns. Doi oameni care au avut drumuri atît de diferite și au ajuns la concluzii atît de diferite, dar totuși se respectă unul pe altul. Și atunci începe umorul. Și nu poți decît să rîzi cînd ți se spune că ăla care rămîne în picioare a cîștigat și ăla care-i jos a pierdut.

Apropo de schimbări, mai simțiți vreo legătură cu tînărul de 19 ani care pleca din țară ascuns într-o boxă?

E.K.: Pot să-ți spun o chestie care-i foarte interesantă pentru mine. Am avut o fază așa, foarte singuratică. Mă despărțisem de o femeie cu care am avut o relație foarte faină, o cellistă care a cîntat la James Last. Și am decis că trebuie să mă reculeg cumva interior. Am meditat vreun an, n-am vorbit mult cu nimeni în timpul acela. Am stat într-un apartament mic, în centrul Hamburgului, m-am mutat acolo în 2006, parcă, după un turneu cu James Last și despărțirea de care îți spuneam. Și o vecină mi-a dat o carte care se ocupa de copilul interior. Am citit cartea aia și mi-am dat seama că eu n-am avut o copilărie ca lumea, că a fost un delir la noi, și nici o adolescență, că după aia am intrat în trupele astea și au fost beții, a fost rock ‘n’ roll. Și am decis, și asta e o chestie pe care pînă acum n-am terminat-o, că trebuie să-i dau acestui copil un teren de joacă. Și joaca cred că este ce fac eu pe chitară zilnic. Mă trezesc dimineața și am un program aici cu vreo 20 de playback-uri și improvizez, cum am eu stare, cînt pe ele ce am eu chef. Improvizez zilnic din 2008 încoace, deci de 16 ani. Iar asta a fost o decizie foarte rațională. Vreau să-i dau acestui copil posibilitatea cumva să-și facă un drum. Că acest copil n-a existat. Ăsta e timpul cel mai frumos în viața mea. Această oră dimineața, cînd doar beau o cafea și mă duc și fac ora asta sfîntă, așa o numesc eu. Uneori două ore, depinde cum mă simt în corp, dacă am probleme cu umerii… Știi, poziția asta de tapping nu e chiar bună pentru umeri. Cînd începe să mă doară corpul termin.

Dar reveniți, pentru că asta face un Phoenix.

E.K.: Cînd am făcut piesa asta omagiu pentru Nicu, ”Phoenix Rising” m-am zis că trebuie să mă ocup mai mult de pasărea asta, că nu știu prea multe. Pasărea Phoenix are două aspecte. Unul este continua renaștere din cenușă. Al doilea este continua reînnoire. Și asta pe mine m-a fascinat. Ăsta e aspectul meu al păsării Phoenix. Al lui Nicu a fost celălalt. Lui i-a ajuns mitul ăsta, că permanent altă trupă va relua și copiii lor și tot așa. Pe mine asta nu m-a interesat. Pentru că cenușa-i cenușă, gata, s-a terminat. Pe mine m-a interesat al doilea aspect, că această pasăre, de fiecare dată cînd renaște, este una nouă. Pentru mine asta a fost, fără să știu, în anii care au trecut, tot ce a existat. Întotdeauna am încercat să mă reînnoiesc, să nu mă repet, să nu fac două discuri care sună la fel.

Un gînd pentru cei care vor veni la concertele pe care le veți avea. Cum ar trebui ei să vină, să zic așa, ”pregătiți”?

E.K.: Prima chestie pe care o vezi în fiecare sală e că își scot telefoanele și fac poze. Și eu le zic să-și închidă telefoanele și să-și deschidă inima. Că pentru asta cînt, nu pentru poze. Să fie deschiși pentru ce le ofer, asta-i tot. Eu mă bucur că vine lumea. Concertele astea n-aș avea nevoie să le mai fac. E și foarte stresant pentru corp, pentru psihic, circuli 800 de km, la 66 de ani nu-ți mai trebuie chestia asta. Dar eu am decis să le fac pentru că mă țin tînăr, mă țin proaspăt. Și asta e o chestie care pe de o parte îmi place, o iubesc, și pe de altă parte mi-e frică, dacă am o zi proastă mă urăsc. Un artist adevărat nu se consideră niciodată profesionist, urăsc cuvîntul ăsta. Un artist adevărat e un amator, la un nivel înalt, care tot timpul riscă. Un concert e ca mersul pe sîrmă. Și de asta e foarte incitant pentru mine și probabil că și publicul simte chestia asta. Că nu știi niciodată dacă reușește sau nu reușește, pică de pe sîrmă sau nu. Dar la nici o piesă nu am plasă.

Important e cine rămîne pe sîrma aia la sfîrșit, ca boxerul lui Nicu Covaci!

E.K.: Exact, ăla a cîștigat!