Mircea Cărtărescu: ”Viața mea e un plan întîmplător sau, dacă vreți, o întîmplare îndelung planificată.”

de Liviu Balint

Un interviu cu Mircea Cărtărescu luat acum ceva vreme, tot într-un februarie, cînd scriam pentru o revistă preocupată de cultura vinului, de aici și atemporalitatea conținutului său, precum și caracterul oarecum ludic. Important de menționat că ”Solenoid”, ”Melancolia” și ”Theodoros” au apărut după acest dialog.

Domnule Mircea Cărtărescu, mărturiseați într-un poem numit ”Rana”, acum cîțiva ani, că nu mai puteți scrie. Mai e deschisă ”Rana” sau s-a cicatrizat?

Eu mă plîng în fiecare zi că nu mai pot scrie. Asta face parte din definiția mea. La doi-trei ani lucrurile devin mai serioase și atunci încep să mă tem cu adevărat. Scrisul e o continuă partidă de șah cu mine însumi, ca a cavalerului și-a morții din filmul lui Bergman. Mereu mă tem să nu cîștige partida Mircea Cărtărescu de acum 30 de ani. Sper mereu să-l înving pe autorul ”Levantului” și al ”Orbitorului”, sau măcar să fac o remiză decentă cu ei.

Spuneați, la un moment dat, că trilogia ”Orbitor” vă extenuase. A fost un pariu cîștigat? V-ați mai înhăma la o astfel de cursă lungă?

”Orbitor” e o carte tiranică asemeni realității înseși, unde nu poți trece prin ziduri și nu te poți schimba brusc din bărbat în femeie. Nu mai poți gîndi la fel nici după ce ai citit cartea asta, darmite după ce ai scris-o. Mi-e acum la fel de greu s-o uit, pe cît de greu mi-a fost s-o scriu. Mă simt încă un supus al imperiului ei despotic. Nu am de gînd să scriu și volumul IV din ”Orbitor”, dar la un moment dat s-ar putea să nu am de ales.

Apropo de cărțile scrise deja, știu că vă e greu să îmi spuneți care vă e cea mai dragă sau mai puțin dragă, dar aveți vreuna care s-a răzvrătit împotriva dumneavoastră?

Cea mai dragă mi-e cartea la care lucrez acum, tocmai pentru că e și cea mai bizară, mai nărăvașă, mai greu de îmblînzit. Dar și cartea la care scriu continuu de 40 de ani încoace, ”Jurnalul”. Jurnalul meu e controversat, îi intrigă pe cititori, pentru că nu respectă nici o imagine și nici un mit despre ce este și cum trebuie să fie un scriitor.

”Life is what happens while you’re busy making other plans”, cum spunea Lennon. Au trecut anii peste generația optzecistă. Îi simțiți ridurile?

Eu nu am riduri și, dacă mă uit bine la fețele colegilor mei, nu au nici ei. Faci riduri de dezamăgire, de înăcrire, de vanitate, de invidie, de ură. Noi, niște eterni adolescenți, nu am învățat încă să urîm. Și acum sîntem solidari, ne bucurăm de succesele celorlalți, încercăm să fim semnificativi pentru cei mai tineri.

Dacă ar fi să vă puneți versurile pe muzică, cine ați dori să le cînte? Cum s-ar numi cîntecul despre Mircea Cărtărescu?

Mi-am dorit mereu să știu să cînt, am avut și o chitară, dar mi-a fost distrusă cu o lovitură de picior. Iar gîtul mi l-am distrus predînd 10 ani la o școală generală. Mi-am dorit într-o vreme să cînte Andrieș ceva pe versurile mele, dar el le are pe-ale lui, minunate. Nu am noroc de ecranizări, de preluări pe muzică, nimeni n-a tulburat pînă acum literaritatea paginilor mele.

Vă place vinul, domnule Cărtărescu? Vă întreb și pentru că, în scrierile dumneavoastră, apar momente ludice în care vinul e și el prezent.

Nu cred să fie om sănătos la minte căruia să nu-i placă vinul bun. De la cel mai umil molan, făcut de mama toamna, cînd cumpără cîteva coșuri de struguri de la Obor și-i zdrobește pe balcon, nu vreau să știu în ce fel, și pînă la Vinul Papei, beau cu plăcere, pînă mi se-nroșesc urechile, mai ales pe-o vreme de țurțuri și nămeți cum e cea de acum. (era un februarie geros atunci - n.r.) Beau vin roșu, sec, curat, cu buchet bogat dar nu baroc, cu o culoare veselă ce scînteiează-n pahar. Ușor, dătător de bucurie, speranță.

La finalul discuției noastre, pentru că speranța e mereu bună la final, l-aș aminti pe criticul Dan C. Mihăilescu, care vă ”reproșa” în analiza romanului ”Zen” că ați fi un nemulțumit, deși aveți tot ce și-ar putea dori cineva. Ce nu ați realizat pînă acum și v-ați fi dorit? Este viața dumneavoastră un plan sau o întîmplare?

E exact invers decît spune prietenul meu Dan: sînt în momentul ăsta un om foarte mulțumit, deși n-am făcut mai nimic din ce-aș fi vrut să fac. N-am reușit să scriu nici ”Nopți albe”, nici ”Lolita”, nici măcar ”Craii de curtea veche”, fiindcă mi-au luat-o alții înainte.
Viața mea e un plan întîmplător sau, dacă vreți, o întîmplare îndelung planificată.