jazz like starting over
ORAJazz Festival - ecouri interioare
by Liviu Balint
Filarmonica de Stat Oradea, curtea interioară
”Mă întrebam ce sens mai are să fac muzică într-o lume în care se întîmplă atîta tragedie, atîta zbucium, atîtea războaie”, spunea Shri Sriram la ediția de anul trecut. Sper să mă scuze că-l parafrazez (he will, he is such a gentle giant), dar tot așa mă întrebam și eu: la ce bun să mai scriu despre muzică. Așa că am pus deoparte, la frigider, impresiile legate de Ora Jazz Fest, parfumul lăsat de ediția nr 5, scuze, tocmai am văzut un film despre Coco Chanel.
și am mai văzut, în zilele astea din urmă, un serial. Bazat pe povestea reală din 1997, cînd campionul mondial la șah Garry Kasparov (nu am înțeles de ce la șah e campion și nu camrege, dar asta e altă poveste) a fost învins de un computer IBM, considerat primul AI ever, într-un meci istoric. Vizionat de milioane de telespectatori, da, erau defecți oamenii pe vremea aia, dar și televiziunile la fel de dădeau transmisiuni live cu meciuri de șah. Și m-am gîndit după aia că se tot răspîndește ideea că AI ar fi periculos, că ar înlocui oamenii și artele și tot așa, eu printre partizanii ideii. Și am realizat că nu, nu, nu ăsta e pericolul ăl mare. Ci unul care se derulează deja de ceva vreme: oamenii AI. Oamenii cu inteligență artificială, oamenii robotizați, oamenii care își lasă mintea formatată, manipulată atît de ușor de oameni care nu ascultă muzică.
oamenii care nu ascultă muzică.
terrified by them. Mă trezesc uneori noaptea într-o liniște perfectă și mă gîndesc îngrozit ”sînt ei, sînt aici!” Bine, aici am dramatizat pentru efect, but still! Oamenii care nu ascultă muzică. Sau care poate o aud, dar nu o ascultă, așa cum îl auzi pe celălalt cu care vorbești, dar nu-l și asculți.
firesc să devii îngrijorat, neliniștit.
apoi, parcă exact cînd aveai nevoie mai mare, vine peste tine o întîmplare cum e OraJazz Festival. O bucurie, o tentativă reușită de tulburare a neliniștii publice. Și vezi săli pline într-un oraș în care încă mai circulă discursul cum că n-are sens să faci nimic aici, că nu vine lumea. Ca și cum nu ar fi orașul Art Nouveau, ci Art Nouvreau. Dar te trezești dintr-odată în mijlocul unei mulțimi care vrea, care ascultă muzică, oameni care chiar ascultă muzică, iată, există, și te lași dus de val, te lași dus de valoare. Și nu într-o seară, ci patru seri la rînd. Te simți de parcă ți-a venit inima la loc, dar ea era mereu acolo, așteptînd.
despre artiștii aleși de Simona Giura, organizatoarea festivalului, cea care a avut curajul să aleagă Oradea în 2018 și a crezut în proiect, aș putea scrie pagini întregi. Dar informațiile există deja. Aș sublinia curajul suplimentar de a aduce artiști atît de diferiți, la fiecare ediție. La cea de acum poate mai mult decît în alte dăți. De la instrumental-turbulenta trupă maghiară Decolonize Your Mind Society la armoniile vocale ale norvegienei Rebekka Bakken, de la jazzul cu orchestră simfonică propus de Mateusz Smoczyński la recitalul solo de violoncel al danezei Josephine Opsal, de la exuberanța molipsitoare a percuționistului Eric Owusu Sunday din Àbáse, trupa dj-ului maghiar Szabolcs Bognár, la discursul aproape timid cu sala al pianistului Mischa Blanos, doar un bloc-start pentru fugile sale pe clape de după. În fiecare an ceea ce propune festivalul e o provocare a simțurilor, te poartă între singurele extreme benefice din punct de vedere uman, cele ale muzicii. Mintea, vorba aia, ca și umbrela, nu are sens decît deschisă, și nu prea mai contează ce gen muzical e, dacă e sau nu jazz, categorizări inutile, e muzică, las-o așa, ci să îți lași mintea deschisă și inima la fel, să te lași să simți și să lași bucuria aia împărtășită să te umple. Pentru că singurele bucurii complete nu pot fi decît cele împărțite. Iar aici aș spune că publicul a fost parte activă din frumusețea acestui festival. Atît sala Filarmonicii din Oradea, cît și Sinagoga Sion sînt spații cu potențial de vibrație comună între artist și public. Nu doar că manifestările publicului au fost elegante și de mult bun-simț, dar s-a creat și acea conexiune cu artiștii care îți dă senzația mult căutată și arareori găsită de a fi in the right place, at the right time. Și sigur că a fost o vreme închisă, chiar geroasă în ultima seară, but hey, muzica poate deschide orice vremuri! Și cred cu tărie că filozoful ăla francez care a spus că în miezul iernii a descoperit în el o vară invincibilă, dacă venea la OraJazz Festival ar fi spus asta cu toamnă și primăvară. Apropo de tărie, Rebekka Bakken, aș spune cea mai dezghețată prezență aflată vreodată pe scena OraJazz Festival, dincolo de prezența scenică și calitățile sale vocale (a cîntat de la un gospel norvegian, din care parcă ieșeau fiori-duri, la un cover Tom Waits cool prin el însuși, ră-mî-nînd dezghețată!), spunea că are doi prieteni români care au mereu în ei această tărie. Bine, ea se referea la pălinca de prune. Poate simbolic pentru cum e primit acest festival în Oradea e gestul fain tare al unui orădean de a-i duce după această referință din timpul concertului, a doua zi dimineața, o sticlă de pălincă.
deja la a 5-a ediție, ORA e un festival care, prin numele aduse, ar putea avea loc absolut oriunde. Dar e la Oradea. Și dacă pînă acum tot spuneam că ar trebui să ne simțim norocoși că e aici, acum mă gîndesc că nu e doar noroc, poate chiar merităm. Mă plimbam pe Republicii, la două zile după, și am făcut poza asta. I-am spus ”Marți, după Crăciun”, foarte original, știu, pentru că toate zilele alea fuseseră un dar, despachetat mai devreme, într-un miez rece de noiembrie plin de căldură. Asta îți poate aduce muzica bine împachetată. Ideea că oamenii sînt ok, de fapt, că vremea rea e trecătoare, că totul e încă posibil. Asta te poate face să simți. Că trăiești ceva care abia aștepți să nu se mai termine.
jazz like starting over.
